Stanciu Eduard 
De Ziua Justiției, România nu are nevoie doar de discursuri despre independența magistraților, ci de răspunsuri clare despre responsabilitate, transparență și încrederea pierdută a cetățenilor.
De Ziua Justiției, întrebarea dureroasă rămâne: mai au românii încredere în sistem? Datele arată o ruptură gravă între cetățeni și justiție.
Ziua Justiției ar trebui să fie o zi a respectului pentru lege, pentru judecători, pentru procurori, pentru avocați, pentru grefieri și pentru toți cei care țin în picioare statul de drept. Dar, în România anului 2026, Ziua Justiției nu poate fi doar o ceremonie cu mesaje solemne și formule frumoase despre independență. Ea trebuie să fie și o zi a întrebărilor incomode.
Iar prima întrebare este simplă și dureroasă: mai au românii încredere în justiție?
Răspunsul, dacă ne uităm la cifre, este greu de ignorat. Un sondaj INSCOP publicat în ianuarie 2026 arăta că doar 25,5% dintre români aveau foarte multă sau destul de multă încredere în Justiție, în timp ce 70,5% declarau că au destul de puțină, foarte puțină sau deloc încredere. În același timp, 92,3% spuneau că este important ca România să aibă un sistem judiciar independent, dar numai 23,7% credeau că justiția funcționează efectiv fără influențe politice.
Aceasta este ruptura reală: românii nu resping ideea de justiție independentă. Dimpotrivă, o consideră esențială. Problema este că mulți nu mai cred că sistemul real, cel cu dosare, completuri, termene, prescripții, achitări spectaculoase, sancțiuni selective și cariere protejate, mai seamănă cu idealul despre care vorbesc instituțiile în comunicate.
Lia Savonea, președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, a transmis de Ziua Justiției că „mai mult ca oricând” trebuie apărată independența reală a judecătorului și că niciun magistrat nu trebuie să judece sub presiunea fricii, a campaniilor publice sau a intereselor de moment. Principiul este corect. Nicio democrație nu poate funcționa cu judecători intimidați de politicieni, televiziuni, rețele sociale sau grupuri de interese.
Dar independența justiției nu poate fi transformată într-un scut împotriva întrebărilor legitime. Justiția trebuie apărată de presiuni politice, dar și curățată de propriile opacități. Un judecător nu trebuie să fie amenințat pentru soluțiile sale, dar nici sistemul nu poate cere încredere publică fără explicații, fără transparență și fără responsabilitate.
Încrederea nu se impune prin comunicate. Se câștigă prin hotărâri motivate la timp, prin dosare judecate într-un termen rezonabil, prin respect față de cetățean, prin sancționarea derapajelor interne și printr-o atitudine care arată că justiția nu este o castă, ci un serviciu public fundamental.
România a trecut în ultimii ani prin scandaluri care au lovit puternic imaginea sistemului judiciar. Un documentar Recorder a scos în spațiul public acuzații grave privind presupuse nereguli și influențe în zona instanțelor, iar Reuters a relatat că peste 500 de judecători și procurori au semnat o scrisoare publică în care denunțau abuzuri și disfuncții sistemice. Aceleași dezvăluiri au dus la proteste și la consultări anunțate de președintele Nicușor Dan cu magistrați.
Desigur, acuzațiile trebuie probate. Nimeni nu poate fi condamnat public doar pe baza unor suspiciuni sau declarații. Consiliul Superior al Magistraturii a respins acuzațiile privind corupția sistemică și a susținut că justiția este supusă unui atac fără precedent asupra reputației sale. Dar tocmai aici se află problema: când o parte importantă a societății nu mai crede în justiție, reacția instituțională nu poate fi doar „suntem atacați”. Trebuie să fie și „verificăm, explicăm, corectăm”.
Pentru cetățeanul obișnuit, justiția nu înseamnă principii abstracte. Înseamnă dosarul lui de muncă, divorțul lui, moștenirea lui, amenda lui, accidentul lui, procesul lui cu statul, plângerea lui penală, dreptatea pe care o așteaptă uneori ani întregi. Iar când omul vede că unii scapă prin prescripție, că dosare uriașe se termină în ceață, că procedurile par de neînțeles, iar explicațiile vin rar sau deloc, nu mai contează câte discursuri se rostesc de Ziua Justiției. Încrederea se rupe.
Mai există și problema privilegiilor. Discuția despre pensiile speciale ale magistraților a amplificat percepția că sistemul cere respect, dar refuză reformă. Reuters a relatat că România a avut dispute politice majore privind reforma pensiilor magistraților, inclusiv propuneri de creștere graduală a vârstei de pensionare și de plafonare a pensiilor, în contextul condițiilor asumate prin fondurile europene de redresare.
Aici trebuie spus clar: independența magistratului trebuie protejată, inclusiv prin garanții materiale. Dar garanția nu trebuie confundată cu privilegiul fără limită. Când justiția cere cetățeanului să creadă în lege, dar cetățeanul vede diferențe uriașe între propriile drepturi și drepturile celor care îl judecă, apare inevitabil sentimentul de nedreptate.
Adevărata întrebare nu este dacă avem nevoie de justiție independentă. Avem. Fără ea, rămânem la mâna politicienilor, a banilor, a serviciilor, a găștilor și a televiziunilor. Întrebarea este dacă justiția românească înțelege că independența nu este proprietatea sistemului, ci dreptul cetățeanului.
Independența judecătorului nu trebuie apărată doar când justiția este criticată. Trebuie apărată și când judecătorul corect este izolat de propriul sistem. Trebuie apărată când un magistrat vorbește despre abuzuri. Trebuie apărată când un complet este schimbat suspect. Trebuie apărată când un dosar este plimbat până se prescrie. Trebuie apărată când puterea administrativă din instanțe devine mai importantă decât actul de judecată.
Românii nu mai au nevoie de o justiție care se declară independentă. Au nevoie de o justiție care dovedește asta.
Au nevoie să vadă că legea se aplică egal. Că omul simplu nu este tratat mai dur decât omul cu relații. Că un dosar nu moare pentru că a deranjat pe cineva. Că magistrații onești sunt protejați, nu împinși la margine. Că sistemul poate recunoaște o greșeală fără să considere asta o umilință.
De Ziua Justiției, cel mai onest mesaj nu ar fi „avem nevoie de încredere”. Cel mai onest mesaj ar fi: știm că am pierdut încrederea multor români și avem obligația să o recâștigăm.
Pentru că încrederea nu se cere. Nu se votează. Nu se impune prin autoritate. Încrederea se reconstruiește greu, hotărâre cu hotărâre, dosar cu dosar, explicație cu explicație, reformă cu reformă.
Mai au românii încredere în justiție? Mulți, nu. Dar încă vor să creadă în dreptate. Iar aceasta este poate ultima mare șansă a sistemului: faptul că oamenii nu au renunțat la ideea de justiție. Au renunțat doar să mai creadă automat în cei care o administrează.
